România noastră
cea de toate zilele

Cartea lui Mihail Neamțu și a lui Petrișor Peiu redeschide o pagină de istorie pe care comunismul a acoperit-o cu ideologie, iar cele trei decenii de după el cu nepăsare. E o citire conservatoare a trecutului nostru, în care limba și credința nu sunt podoabe, ci organe: fără ele, neamul acesta n-ar fi ajuns până la noi. Firul de aur al cărții e chiar dăinuirea — nu ca tânguire, ci ca meșteșug.

Titlul e o chemare, și încă una precisă: ne întoarce la tiparul creștin în care ne-am făcut ca popor și ne cere să trăim la înălțimea a ceea ce ni s-a lăsat. Convorbirile pun față în față Imperiul Roman, Biserica și oamenii care le-au ținut laolaltă — episcopi dunăreni, călugări sciți, împărați de la Constantinopol —, apoi domnii și scriitorii care au făcut din toate acestea o națiune.

Se citește repede și se ține minte mult. Autorii nu-și ascund izvoarele și nu ocolesc nuanța teologică — tocmai aceea care lămurește de ce unele lucruri au ținut veacuri. Se vede limpede, în chip blagian, „orizontul și stilul” unei culturi. Iar linia conservatoare — de la pașoptiști la Cuza, Kogălniceanu, Carp și Maiorescu, cu Eminescu drept încununare — capătă în sfârșit o genealogie, nu doar un blazon.

Într-o vreme care preferă tezele gata făcute și subțirimea comodă, cartea aceasta e un act de rezistență și un îndemn să ne aducem aminte cine suntem — căci a-ți aminti e, la un neam, felul cel mai sigur de a dăinui. Se citește cu plăcerea unui dialog platonic între doi convivi care știu cum merg lucrurile și care ne ajută să pricepem unde ne aflăm și ce trebuie luat din trecut ca să nu intrăm nepregătiți în ce vine.

Mă minunez — și o spun fără cochetăria falsei modestii — nu doar în fața frumuseții limbii române pe care o vorbesc Mihail Neamțu și Petrișor Peiu, ci și în fața revărsării de inteligență și erudiție ce punctează aceste dialoguri. Cred că ele vor deveni o piesă de referință în biblioteca istoriografiei noastre. Cei doi oameni politici au scris nu doar o carte captivantă, ci și una completă. Completă mai întâi pentru că ea integrează acel capitol hotărâtor al istoriei noastre, îndeobște lăsat deoparte de istoricii tributari unor scheme simpliste de reconstituire a trecutului — capitol la a cărui scoatere din pretinsa beznă a „mileniului întunecat” am adus și eu, la vremea mea, o oarecare contribuție. Dar completă mai ales pentru că luminează faptul istoric cu uneltele conceptuale ale unei palete depline de discipline ale spiritului: filosofia, teologia, dreptul, economia.

Cred că va rămâne pentru multă vreme o lectură obligatorie pentru oricine vrea să se lămurească, sine ira et studio, de ce există românii și de ce traiectoria României dunărene este atât de diferită de a celorlalte ținuturi descinse din Romania creștină imperială, cea care se întindea odinioară de la Eufrat până la Atlantic. Cine citește această carte va înțelege, în sfârșit, că românii sunt o sinteză între Est și Vest ce nu poate fi explicată în afara teologiei și geopoliticii Sinodului de la Calcedon; și că destinul lor atât de aparte nu se descifrează decât citind istoria în lumina eshatologiei creștine.

Am citit pe nerăsuflate primele capitole din volumul lui Mihail Neamțu și Petrișor Peiu. Nu este un șablon. Chiar așa a fost: am răsfoit din curiozitate primele pagini și nu l-am închis decât atunci când am terminat povestea despre romanitatea orientală și prima creștinare a poporului nostru, plasată strategic între Sinodul de la Niceea și, respectiv, Calcedon. Dialogul transpus pe hârtie evocă neliniștile a doi politicieni conservatori care îndrăznesc să se contrazică. Duelul argumentelor e fascinant. Pledoariile și riposte­le sunt demne de cei doi „spadasini ai condeiului” antrenați nu doar în biblioteci, ci și-n pulberea cetății. Dialogul lui Mihail Neamțu cu domnul Peiu mi-a reamintit polemicile lui Sherlock Holmes cu doctorul Watson, tehnica convorbirii și „suflul” său făcând lectura o veritabilă încântare.

Sunt bucuros, în egală măsură, că autorii aduc la lumină „sfinți necunoscuți” ai istoriografiei, precum acel prieten cititor împătimit al bibliotecilor germane (Corneliu Berari) sau distinsul profesor imortalizat pe o placă cu semnificație omagială, acoperită de iederă și de uitare (Haralambie Mihăescu). O lectură pe deplin răsplătitoare!

Mihail Neamțu și Petrișor Peiu n-au patalamaua de istoric, dar își pun, ca intelectuali și cetățeni implicați, toate întrebările grele despre originile noastre istorice. Veți descoperi interogații pe care, uneori, breasla profesioniștilor le-a dat uitării. De ce creștinismul din Balcani a ales teologia niceeano-calcedoniană și cum se face că primii vorbitori ai limbii române erau și drept-mărturisitori ai Bisericii răsăritene? Fără iz de protocronism sau triumfalism, romanitatea orientală și ortodoxia imperială sunt așezate chiar la temelia identității poporului nostru.

Legătura dintre România modernă și Imperiul Roman de Răsărit e demonstrată elegant, și aici stă miza întregului demers al cărții, pe care aș vrea să o subliniez ca istoric al religiilor. Când vorbim despre veacul al șaselea la Dunărea de Jos, legislația lui Iustinian afirmă orthodoxa fides și, în aceeași frază, sancta Dei catholica et apostolica ecclesia. Cele două expresii erau sinonime. Mihail Neamțu și Petrișor Peiu arată limpede opțiunea episcopilor din spațiul balcanic de limbă latină: de la anti-arianism, în veacul al patrulea, până la diotelism, în al șaptelea. Călugării sciți nu sunt niște răsăriteni care negociază cu Apusul; sunt oameni dinăuntrul aceleiași credințe. Au mers la Roma în 519 ca să obțină recunoașterea unei formule cristologice — unus de Trinitate passus est carne — într-o Romă deja creștină de două veacuri.

Am lucrat ani buni pe controversele cristologice din Răsăritul creștin și pot spune că acest volum surprinzător lămurește fără să simplifice. E o carte plină de argumente, fără alunecări sentimentale spre mitologie și folclor.